duminică, 22 mai 2011

CAMILLE PISSARRO


Camille Pissarro s-a născut la 10 iulie 1830 la Charlotte-Amalie, un port pe insula Saint-Thomas (pe atunci Antilele Daneze), azi Insulele Virgine Americane. Este cel de-al treilea fiu al lui Abraham Gabriel Pissarro și Rachel Manzano-Pomie. Părinții săi, de origine evreiască, sefarzi portughezi, provenind din Bordeaux, se stabiliseră pe insulă în anul 1824, tatăl fiind proprietarul unei prospere brutării. La vârsta de 12 ani, Pissarro este trimis la o școală din Franța. Timp de cinci ani va locui în Passy, în apropierea Parisului. Timpul liber și-l petrece adesea la muzeul Luvru; de atunci devine vizibilă înclinația lui spre desen. Întors pe insula natală, se întâlnește cu Fritz Melbye, peisagist danez, în compania căruia Pissarro pictează primele sale tablouri. După câteva luni de colaborare, animat de ideile anarhiste, idei de care va fi atras tot restul vieții sale, Pissaro fuge împreună cu prietenul său la Caracas, în Venezuela. Revine acasă și reușește, cu greutate, să-și convingă tatăl că nu are aptitudini pentru comerț. În 1855, pleacă la Paris pentru a studia pictura.] La Paris ca pictor

Camille Pissarro: Peisaj la Pontoise, 1867 - Metropolitan Museum of Art, New York
Sosirea în orașul de pe Sena coincide cu „Expoziția Mondială”, unde descoperă pictura generației mai vârstnice: Corot, Millet, Daubigny, Delacroix. Este entuziasmat în special de operele lui Gustave Courbet, expuse simultan cu expoziția „Pavilionul Realismului”. Va avea nevoie totuși de zece ani pentru a înțelege și aprofunda arta lor. Frecventează câteva școli, se duce prin ateliere, dar nicăieri nu rămâne pentru mult timp. Încă de la început are o simpatie pentru pictura peisajelor, de aceea este interesat mai ales de cercul de la Barbizon (Millet, Daubigny) și de creațiile lui Corot, în care vede pe maestrul său și căruia îi va arăta picturile sale și va urma fiecare observație a acestuia.

 Impresionismul


Camille Pissarro: Primăvara la Louveciennes, 1870 - National Gallery, Londra
Urmează o perioadă de cotitură pentru Pissarro. La „Academia Elvețiană” întâlnește pe viitorii impresioniști, în primul rând pe Monet, apoi pe Renoir, Sisley și Cézanne. În anul 1859, Salonul Oficial îi primește primele lucrări. Locuiește pentru început la La Varenne Saint-Hilaire, la sud-vest de Paris, după aceea la Pontoise. Pictează în aer liber („plein air”); pictura sa ia amploare, dar, din păcate, nu se prea vinde. Căutând o ieșire din dificultățile financiare, este nevoit să picteze ornamente decorative pentru evantaie. Pissarro devine un adevărat impresionist începând din anul 1869. După mutarea la Louveciennes, întărește legăturile de prietenie cu Monet, Renoir și Sisley, ceea ce duce la schimbarea stilului său în pictură. Vor crește expresivitatea și sensibilitatea față de lumină, îl va cuprinde fascinația schimbărilor care au loc în diferite momente ale zilei sau perioade ale anului.
În timpul războiului franco-prusac (1870-1871), Pissaro pleacă la Londra împreună cu familia, după ce se căsătorește cu Julie Velley, cu care conviețuia deja de zece ani. În Londra se întâlnește cu Monet, cu care vizitează muzee și se entuziasmează de arta peisagiștilor englezi, în mod deosebit de Constable și Turner. După reîntoarcerea în Franța, anii 1872-1874 par a fi mai buni, pentru prima oară picturile sale găsind cumpărători.

Camille Pissarro: Acoperişurile roşii, un colţ de ţară, efectul iernii, 1877 - Musée d'Orsay, Paris
Prima expoziție a impresioniștilor din 1874, organizată practic de Pissarro împreună cu Monet, nu se bucură de succes și suferă în urma atacurilor criticilor care îi iau în derâdere. Pissarro caută noi direcții de dezvoltare și în pânzele sale încep să apară figuri umane. Se apropie de stilul lui Degas, își perfecționează desenul, începe să lucreze cu pasteluri și se inițiază în arta gravurii. Lucrarea "Acoperișurile roșii, un colț de țară, efectul iernii" a fost prezentată la cea de-a treia expoziție de pictură impresionistă, în anul 1877. Este una din cele mai mature opere din creația lui Pissarro, spontaneitatea și cursivitatea stilului caracteristice pentru anii șaptezeci scăzând ușor în intensitate, cu toate acestea artistul realizează o concentrare deosebită a efectelor. După a patra expoziție a impresioniștilor din anul 1879, operele sale se vând din ce în ce mai bine. La expoziția din anul 1882, prezintă o panoramă a stilului său nou, în cele treizeci și șase de tablouri expuse. Ca și alți pictori din această perioadă, și el va căuta să depășească formele impresionismului. Personajele - siluete umane - care până acum jucaseră un rol mai puțin important în opera sa, devin din ce în ce mai prezente.

Camille Pissarro: Tânără fată cu băţ, 1881, - Musée d'Orsay, Paris
Cel mai adesea sunt femei, care execută diferite munci la fermă sau visează cu ochii deschiși. În aceste condiții, peisajul devine numai un fundal pentru prezentarea motivului principal. Tânăra fată cu băț (1881) este poate cea mai caracteristică pictură pentru această perioadă de creație a lui Pissarro.
Vederea din perspectivă și planul apropiat demonstrează stilul componistic observat la Degas, fața fetiței, pe care se citesc pacea și îngândurarea, sau aplecarea capului amintesc de unele personaje din picturile lui Millet sau Renoir.
Între anii 1870-1880, Pissarro lucrează de mai multe ori împreună cu Cézanne - de care l-a legat o lungă și trainică prietenie, învățând unul de la altul. Această colaborare a dat tonul unuia din cele mai importante capitole din istoria picturii secolului al XIX-lea.

 Trecerea spre neoimpresionism: pointilismul

Sub influența lui Georges Seurat, Pissaro începe să aplice o altă tehnică în pictură, și anume pointilismul (sau divizionismul), pictura prin puncte, în care el vede o nouă etapă de dezvoltare logică a impresionismului. În timpul celei de-a opta și totodată ultimei expoziții a impresioniștilor din anul 1886, își prezintă pânzele într-o sală separată, alături de lucrările neoimpresioniștilor Seurat și Paul Signac, subliniind faptul că se identifică totalmente cu noul curent. Tablourile provoacă mirare și sarcasmul publicului și criticii.

Camille Pissarro: Vedere de la fereastra mea, Eragny-sur-Epte, 1886-1888 - Musée d'Orsay, Paris
În tabloul Vedere de la fereastra mea... dispare aproape total capacitatea artistului de observare intuitivă a naturii. Factura tabloului este dată de atingeri delicate și rotunde ale pensulei, care formează tușe în culori diferențiate. Vopselele sunt aplicate una alături de alta, juxtapuse, în conformitate cu legile de complementaritate și de contrast ale culorilor.
La sfârșitul anilor optzeci, Pissarro se rupe totuși de pointillism. I se pare că această tehnică îl limitează prea mult și nu este în ton cu „ușurința, libertatea, spontaneitatea și prospețimea impresionismului”.
Din anul 1889, pictorul suferă de o boală cronică a ochilor (conjunctivită), care nu-i mai permite să lucreze în aer liber. Din acest moment va privi lumea prin fereastra atelierului. Pentru a avea posibilitatea unei tematici variate, călătorește des la Rouen sau la Dieppe, în Normandia. Pictează vederi de la ferestrele hotelurilor sau locuințelor, atunci apare seria de picturi reprezentând viața urbană de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Pissarro se bucură în sfârșit de o recunoaștere a publicului și criticii, participă la expoziții în Europa și America. Mulțumită testamentului lui Gustave Caillebotte, membru al grupării impresioniste, care a oferit statului francez întreaga sa colecție de picturi, multe lucrări ale lui Pissarro sunt expuse în Muzeul Luxembourg din Paris încă din timpul vieții artistului.
Pissarro își petrece vara anului 1903 la Le Havre, realizând o serie de lucrări. Moare la Paris, pe 13 noiembrie, de leucemie.

ALTE MODURI DE A PICTA......

PICTURA CU NISIP



PICTURA IN APA

DESENE IN CAFEA


PICTURA ASA....

DONALD ZOLAN -PICTORUL COPIILOR


DONALD ZOLAN supranumitPICTORUL COPIILOR -pictor de origine americana ,care a redat asta de frumos in lucrarile sale universul copilariei.

GEORGES PIERRE SEURAT

Georges Seurat s-a născut la Paris pe 2 decembrie 1859, fiu al unui grefier pensionar. Este interesat de desen încă din copilărie, unchiul său - ei însuși pictor amator - îl încurajează să picteze. La vârsta de 17 ani, Seurat se înscrie la Școala de sculptură și pictură, iar în 1878 își începe studiile la Académie des Beaux-Arts din Paris. În perioada studiilor, petrece mult timp în biblioteci și muzee. Studiază temeinic operele vechilor maeștri. În 1879, la a patra expoziție a impresioniștilor, Seurat - după cum spunea unul din prietenii săi - a suferit "un șoc profund și neașteptat". Se îndepărtează de pictura academică și închiriază un atelier. Dorește să-și însușească acea revoluție plastică pe care au reușit să o impună predecesorii lui. Ajunge însă să se confrunte cu o problemă pe care nu o poate ocoli: cum să intre în rândurile celor care continuă cuceririle impresionismului, fără a fi un simplu epigon al acestora.
Fișier:Seurat22.jpg
La scăldat, Asnières, 1883-1884
Citește volumele "Gramatica artei plastice" și "Istoria pictorilor tuturor școlilor" ale lui Charles Blanc, dar înainte de toate, lucrarea chimistului Eugène Chevreul cu titlul "Legea contrastului simultan al culorilor". Pornind de la aceste izvoare, își construiește propria teorie despre "contopirea optică a culorilor", care va sta la baza celor mai importante inovații plastice ale sale. În 1883, începe să lucreze la prima sa operă importantă, pictura "La scăldat, Asnières". Tabloul nu este acceptat de comitetul de selecție al Salonului oficial din 1884, de aceea Seurat îl expune la "Expoziția Pictorilor Independenți", trezind interesul câtorva critici și admirația lui Paul Signac. Această operă marchează o perioadă bine definită în activitatea lui Seurat. Tabloul se evidențiază înaine de toate prin formatul său, este prma pictură din seria pânzelor vaste. Seurat dorește aici să facă legătura dintre descoperirile predecesorilor săi cu o pictură ale cărei tradiții sunt deja altele, străine întru totul de impresioniști. El se referă la frescele vaste renascentiste, cum sunt picturile lui Piero della Francesca, ceea ce îl obligă - după studii făcute în aer liber - să realizeze forma finală în atelier.


Ultima operă a lui Seurat este "Circul" (1890-1891), expus la expoziția pictorilor independenți pe data de 20 martie 1891. Legătura cu "Le chahut" este evidentă, mișcarea care însuflețește personajele pare la fel de mecanică, artiștii circului dau impresia unor marionete. La fel ca în multe alte tablouri ale lui Seurat, și chenarul tabloului este pictat din puncte: chenarul albastru închis contrastează cu tonul colorat al tabloului, ceea ce face posibilă accentuarea efectului și evidențierea compoziției.
În 1885, Seurat o cunoaște pe Madeleine Knoblock, care îi va deveni model (Vezi tabloul: "Tânără pudrându-se") și cu care își va împărți viața. Pictorul va avea un fiu cu ea, copilul se naște pe 16 februarie 1890. Relația lor o tăinuiesc în totalitate, iar prietenii află despre existența fiului lui Seurat abia după moartea pictorului.
Pe 26 mai 1891, Seurat se îmbolnăvește de difterie și moare peste trei zile, în vârstă de 31 de ani. A doua zi, Signac transmite "vestea îngrozitoare", potrivit căreia pictorul decedat "a lăsat în urmă o văduvă nefericită și...un copilaș minunat de treisprezece luni". Două săptămâni mai târziu, copilul moare de aceeași boală ca și tatăl său.

PIETRO PERUGINO

Pietro di Cristoforo Vannucci, zis il Perugino sau Pietro Perugino (n. cca.1450, Città della Pieve - d. februarie 1523, Castello di Fontignano) a fost un pictor renascentist italian, reprezentant al "Școlii din Umbria". În operele sale, primite cu entuziasm din partea contemporanilor, se reunesc naturalismul și claritatea lui Andrea del Verrocchio cu luminozitatea și aspectul monumental din operele lui Piero della Francesca. Perugino a exercitat o influență puternică asupra picturii italiene din perioada de vârf a Renașterii, ceea ce se poate observa cel mai bine în creația celui mai strălucit elev al său, Rafael Sanzio, care va duce la perfecțiune tehnica de desen a maestrului său.
Primele lecții de desen le-a luat încă din adolescență de la un pictor din Perugia, Francesco di Bonifazio. Înainte de a împlini 20 de ani, Pietro Vannucci călătorește la Arezzo, unde studiază picturile lui Piero della Francesca. De la acest pictor își însușește tehnica construcției spațiului pictural, a realizării peisajelor rafinate, puțin învăluite în ceață și prin aceasta aproape ireale. În 1470, pleacă la Florența și își începe studiile în atelierul lui Andrea Verrocchio, unde au fost ucenici și Sandro Botticelli și Leonardo da Vinci. Influența lui Verrocchio se poate observa în operele de tinerețe ale lui Perugino, caracterizate printr-o rigiditate a desenului și de modul aproape naturalist al pictării corpului uman Talentul său dobândește destul de rapid recunoașterea în cercurile artistice și, în 1472, este primit în Compagnia di San Luca, breasla pictorilor din Florența.

Închinarea Magilor (1475) Galleria Nazionale dell'Umbria, Perugia
Din anul 1473 datează compoziția "Sfântul Bernardo vindecând pe fiica lui Giovanni Petrazio din Rieti", astăzi în Galleria Nazionale dell'Umbria din Perugia. Între anii 1473 și 1480 pendulează între Florența, unde lucrează în mănăstirea Santissima Annunziata, și Perugia, unde pictează decorațiile sălii mari din Palazzo dei Priori și tabloul "Închinarea Magilor" (1475) pentru biserica Santa Maria dei Servi. Acest tablou este caracterizat de un amalgam de stiluri, trădând influențele lui Botticelli, Piero della Francesca și ale lui Verrocchio, dar și ale goticului târziu, răspândit în pictura din Umbria, cu tehnica specifică a pictării și auririi cutelor, fețelor și veșmintelor. Cu toate acestea, artistul își formează în scurt timp propriul stil, desenul capătă mai multă mișcare, unduirea liniilor și contururilor dau "melodicitatea picturală" (Pietro Scarpelini) caracteristică acestui pictor.
În anul 1478 lucrează la frescele bisericii parohiale din Cerqueto, în apropiere de Perugia, și pictează la Roma absida capelei corale din Basilica Vaticana, operă din păcate distrusă.
Are doar 31 de ani când primește cea mai mare recunoaștere a renumelui lui: în anul 1481, Papa Sixt al IV-lea îl însărcinează cu decorarea unei părți din Capela Sixtină. Din acest moment până la sfârșitul anului 1483, participă la decorația Capelei alături de mari pictori, precum Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio, Cosimo Rosselli. Pe măsură ce lucrările avansează, frescele dobândesc o faimă tot mai mare, consolidând poziția artistului. În această perioadă își ia numele pe care îl cunoaștem astăzi, "Pietro din Perugia" - "il Perugino". În anul 1485 este numit cetățean de onoare al orașului Perugia

  • "Viziunea Sfântului Bernardo" (1490, astăzi în Alte Pinakothek din München)
  • "Portretul lui Francesco delle Opere" (1494, conservat în Galleria degli Uffizi, Florența)
  • "Apollo și Marsias" (1492, în prezent la Muzeul Luvru din Paris)
  • "Pietà" (1495, în prezent în Galleria degli Uffizi, Florența)
  • "Răstignirea lui Christos" (1495-1496, frescă în biserica Santa Maria Maddalena dei Pazzi)
  • "Maria Magdalena" (1498, în prezent în Palazzo Pitti, Galleria Palatina, Florența)

Viziunea Sfântului Bernardo", operă matură din punct de vedere artistic, îl reprezintă pe Sf. Bernardo în clipa în care îi apar Fecioara Maria și doi îngeri. La fel ca și în alte opere ale lui Perugino, se poate observa relația fină între încărcătura sentimentală a scenei, natura exterioară și arhitectură. În "Pietà", artistul utilizează o construcție picturală prin care reușește să arate greutatea trupului neînsuflețit al lui Iisus. Culorile folosite accentuează dramatismul scenei, iar efectul de perspectivă creat de coloane și arcade domină întreaga construcție monumentală.
Fresca cu tema "Răstignirii lui Christos" se afla într-o încăpere destul de mică a bisericii Santa Maria Maddalena dei Pazzi din Florența. Perugino a inclus în pictura sa și coloanele de piatră existente în spațiul încăperii. Datorită acestui trompe-l'oeil, spațiul bisericii devine o componentă a scenei picturale, iar privitorul devine martor al scenei reprezentate.
"Apollo și Marsias" este unul din puținele tablouri care nu a fost pictat la comandă. În ceea ce privește tema compoziției, nu toți istoricii de artă sunt de acord cu faptul că personajul din fața lui Apollo ar fi Marsias (tânărul frigian renumit pentru măiestria cu care cânta la flaut), ci mai de grabă ar fi vorba despre Daphnis (păstorul sicilian, fiul lui Hermes, pe care Apollo îl învață să cânte la flaut). Această afirmație este susținută de faptul că, pentru chipul acestui personaj, Perugino trebuie să-l fi avut ca model pe Lorenzo de Medici, al cărui erou mitologic preferat era tocmai Daphnis.
"Portretul lui Francesco delle Opere" este, poate, cel mai bine realizat portret al lui Perugino. Tabloul amintește de portretele maeștrilor flamanzi, de exemplu de cele ale lui Hans Memling. Portretul redă, printre altele, starea de spirit care era caracteristică în acea vreme în Toscana. Bărbatul ține în mâna dreaptă o bucată de hârtie pe care se poate citi: "Timete Deum" ("Temeți-vă de Dumnezeu"), acestea fiind primele cuvinte ale predicilor lui Girolamo Savonarola, severul călugăr dominican care preluase puterea la Florența în anul 1494.
Tabloul reprezentând-o pe "Maria Magdalena" inspiră o atmosferă ciudată, neliniștitoare. Figura Mariei Magdalena este personificarea acelui ideal de frumusețe ambivalent, caracteristic operelor lui Perugino.

sâmbătă, 21 mai 2011

Titian,Tintoretto si Veronese......

Paolo Veronese

Paolo Veronese (n. 1528, Verona - d. 19 aprilie 1588, San Angelo) a fost un pictor italian din perioada târzie a Renașterii, marcând trecerea spre Manierism. Pe numele adevărat Paolo Caliari sau Cagliari, artistul a căpătat cu timpul numele de Veronese, după orașul în care s-a născut. Stabilit de tânăr la Veneția, Veronese este - alături de Tițian și Tintoretto - unul din cei mai remarcabili reprezentanți ai școlii venețiene de pictură a secolului al XVI-lea.

Tablourile lui Veronese emană o frumusețe irezistibilă și ne uimesc prin bogăția lor, adesea preaslăvesc splendoarea "Serenissimei Republici", Veneția, dar respiră totodată o atmosferă de imperturbabilă liniște. În operele perioadei târzii de creație, paleta cromatică a artistului capătă tonuri ma întunecate, devenind ușor melancolică, departe totuși de dramatismul reprezentărilor lui Tintoretto. Veronese nu este însă un pictor pur decorativ. El stăpânește la perfecție tehnica artistică, iar simțul deosebit al luminii și culorii îi va determina pe pictorii coloriști, inclusiv pe impresioniști, să-și desăvârșească tehnica studiind operele lui Veronese. În limbajul artistic a intrat de altfel noțiunea de "verdele Veronese", prin care se înțelege culoarea albastru-verzuie, care apare adeseori în tablourile sale.


TINTORETTO



Jacopo Comin zis Tintoretto (n. 29 septembrie 1518, Veneția, d. 31 mai 1594 ibidem) a fost unul dintre cei mai mari reprezentanți ai școlii venețiene de pictură, marcând trecerea spre curentul manierist apărut în perioada de maturitate a Renașterii. În tinerețe a fost numit Jacopo Robusti, pentru că tatăl său, Giovanni Battista Robusti apărase cu multă îndârjire (in modo robusto) porțile orașului Padova împotriva armatelor imperiale. Adevăratul său nume de familie, Comin, familie originară din Brescia, a fost de curând descoperit de Miguel Falomir, curator al muzeului Prado din Madrid și făcut cunoscut publicului cu ocazia retrospectivei Tintoretto din 29 ianuarie2007. Porecla care l-a făcut celebru, Tintoretto, o datorează tatălui său care se ocupa cu vopsitul de mătăsuri aduse din Orientul Îndepărtat ("boiangiu" = tintore). Încă din acea perioadă viitorul pictor a început să studieze culorile, menținându-și această preocupare și mai târziu de-a lungul activității sale artistice. E posibil ca artistul să fi moștenit de la tatăl său extraordinarul simț al culorilor, stilul dinamic și ferm.
Pentru energia sa fenomenală demonstrată în execuția picturilor a fost supranumit și "Il Furioso", iar folosirea dramatică a perspectivei și a jocului luminii cu umbra a făcut din el un precursor al stilului baroc. Tintoretto și-a dedicat artei toată energia și tot entuziasmul, lăsând posterității o operă de o forță dramatică unică.



Tiziano Vecellio

Nu se cunoaște data exactă a nașterii artistului; se presupune că s-ar fi născut între 1488 și 1490 la Pieve di Cadore, în Munții Dolomiți. Tatăl său avea diverse funcții publice, printre care aceea de căpitan al miliției locale și inspector minier. Când avea în jur de 10 ani, Tiziano este trimis împreună cu fratele său Francesco la atelierul lui Sebastiano Zuccato din Veneția, pentru a deprinde arta mozaicului. Nu va rămâne totuși multă vreme aici și nici, mai târziu, în atelierul lui Gentile Bellini, căci "nu putea suporta stilul sec și elaborat al acestuia" (Lodovico Dolce). Doar la atelierul lui Giovanni Bellini (fratele lui Gentile), Tiziano va rămâne câțiva ani. Acolo îl întâlnește pe pictorul Giorgio da Castelfranco, cunoscut sub numele de Giorgione, cu care va colabora, învățând atât de mult de la acesta, încât criticii ezită, neștiind căruia dintre ei să-i atribuie paternitatea unor pânze din acea perioadă. În anul 1508, Giorgione îi cere lui Tiziano să-l ajute la pictarea frescelor de la Fondaco dei Tedeschi. Începe să primească el însuși comenzi și în 1511 pictează trei fresce pentru Scuola di Sant'Antonio din Padova și tabloul "Cristos pe drumul Calvarului". În anul 1513, cardinalul Pietro Bembo, om de cultură umanist, îl chiamă la Roma. Tiziano știe să profite de această ocazie, înștiințează autoritățile venețiene că ar prefera să rămână în oraș și, - la moartea lui Giovanni Bellini în 1516 - fu numit succesorul lui în funcția de pictor oficial al Republicii Veneția. Avea pe atunci numai 25 de ani.

Botticelli si Vivaldi

SANDRO BOTTICELLI

Sandro Botticelli - de fapt Alessandro di Mariano Filipepi (n. 1 martie 1445, Florența - d. 17 mai 1510, Florența) a fost un pictor italian, unul din cei mai mari reprezentanți ai Renașterii italiene. Frumusețea și grația figurilor create de el, precizia liniilor și redarea mișcării fac din lucrările sale o operă ce simbolizează pictura epocii. Caracteristic artei lui Botticelli este și faptul că figurile pictate de el prezintă profunde sentimente umane. Personajele sale cu chipuri ușor melancolice au, în general, o expresie visătoare, Botticelli ne apare ca un cercetător atent al sufletului omenesc. Operele sale, inspirate de teoriile neoplatonice ale lui Marsilio Ficino, animator al "Academiei Florentine", atestă sensibilitatea deosebită și bogata viață lăuntrică a artistului

Picturile pe teme religioase


Madona cu pruncul şi doi îngeri, 1469

Adoraţia magilor, 1475
Buna Vestire, 1489
Punerea în mormânt, 1492

Operă de tinerețe a lui Botticelli, Madona cu pruncul și doi îngeri poartă semnele influenței multor maeștri, de la Filippo Lippi, la Verrocchio și Antonio Pollaiuolo, marchează însă multe elemente noi în pictura religioasă. Portretul Mariei și al pruncului Iisus, de atâtea ori repetat de diverși pictori, își pierde în opera lui Botticelli seriozitatea solemnă, câștigând sinceritate și realism.
Botticelli a pictat cinci tablouri în care prezintă Adorația Magilor, cel mai cunoscut se află la Galeria Uffizi din Florența. Pictorul îi reprezintă pe toți membrii familiei Medici, precum și alte câteva personalități importante. Astfel, persoana a doua din stânga, cu pălărie roșie, este filosoful umanist Pico della Mirandola, ultimul di dreapta, în mantie portocalie, este însuși Botticelli (mărește imaginea!).
Asemenea tuturor marilor maeștri ai Renașterii italiene, și Botticelli a prelucrat tema Bunei Vestiri. Comparat însă cu alte tablouri, de exemplu al lui Fra Angelico, dispare atmosfera idilică și acceptarea cu smerenie a voinței Domnului și reflectă o tensiune aparte ce ilustrează încărcătura emoțională a scenei transmiterii mesajului divin prin intermediul Arhanghelului Gavril.
Mesajul dramatic al tabloului Punerea în mormânt oglindește ascetismul și rigoarea morală predicate de Savonarola.

Picturi alegorice și pe teme mitologice

Primăvara, 1482
Naşterea lui Venus, 1482-1485

Venus şi Marte, 1485-1486


Calomnia, 1495

Compoziția Primăvara este o operă fină și complexă, care radiază frumusețe și o grație aparte. Figura centrală este Venus în jurul căreia se grupează celelale personaje: Primăvara împrăștiind flori, lângă ea Flora și Zefirul, la stânga cele Trei Grații și zeul Mercur cu caduceul, deasupra lor Cupidon. Privitorul are impresia că spațiul pictural este o scenă de teatru, foarte la modă în epoca Renașterii.
Tabloul Nașterea lui Venus, una din cele mai renumite picturi din istoria artelor, a fost realizat la comanda lui Lorenzo și Giovanni di Pierfrancesco de Medici, pentru vila lor din Castello. În această capodoperă, Botticelli acordă multă atenție zugrăvirii mișcării provocată de vânt, cascada de păr a zeiței - care parcă tocmai s-a ivit din valurile mării - e răsfirată de vânt și se termină în destrămări moi. Trupul de opal al zeiței Venus, cu albastrul cerului și turcoazul mării în fundal, este subliniat cu o tonalitate deschisă, subtil diferențiată, apropiată de auriu.
Tema tabloului Venus și Marte a fost luată, probabil, din doctrina astrologică umanistă a lui Marsilio Ficino, în care analizează relațiile de armonie și contrast ce au loc între astre. Venus este zeița iubirii și a armoniei, pe când Marte este zeul războiului. În structura compoziției putem descoperi un echilibru perfect între cele două figuri, culcate pe jumătate, în poziții aproape simetrice. Deosebit de reușit este jocul clarobscur de pe chipul lui Marte.
Tabloul intitulat Calomnia a fost inspirat de povestea pictorului grec Apelles, calomniat pe nedrept că ar fi luat parte la o conspirație împotriva regelui Filopat Ptolemaios al IV-lea. Calomnia este o operă moralizatoare, care ilustrează stilul târziu al lui Botticelli, apropiat de manierism.
Lucrările lui Botticelli pierd din popularitae în ultimii ani ai vieții sale, împinse în planul al doilea de operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio și Michelangelo. Creația marelui maestru florentin, uitată la începutul secolului al XVI-lea, este redescoperită decenii mai târziu, când se dezvoltă stilul cunoscut sub numele de manierism. Pictorii englezi din secolul al XIX-lea - Prerafaeliții - vor fi entuziasmați de frumusețea figurilor lui Botticelli. Îi fascinează tocmai acea neliniște și melancolie pe care le vor îmbogăți în propriile lor lucrări cu romantismul caracteristic epocii lor.
sursa wikipedia 

Renasterea italiana